În cantonamentul gorjenilor, doar vocile jucătorilor mai sparg, din când în când, liniștea care domină cu autoritate încăperea. Grigoraș e îmbrăcat, ca mai mereu, în trening și se așază confortabil pe canapeaua albastră de unde vorbește despre importanța zâmbetului în fotbal: „Până la urmă e doar un joc. Nu-i matematică, nu-i nici fizică… E important să fim fericiți”. Tocmai el, omul care fugea de la Iași și cădea într-o depresie adâncă, explică acum rolul esențial al unui zâmbet banal. -Domnule Grigoraș, cum decurg ultimele ore dinaintea unui joc important? Pe ce puneți accent? -Poate o să ți se pară ciudat, dar cel mai mult pun accent pe buna dispoziție a jucătorilor. Vreau să-i văd zâmbind! Rămân la ideea că fotbalul e doar un joc și așa îl și tratez. Da, o să-mi spuneți că se joacă pe puncte, pe bani mulți, pe sume pentru care alți oameni muncesc ani întregi, dar eu nu trebuie să-i spun unui jucător cât de important e meciul ce stă să înceapă. Știe asta și singur. -Dar nu faceți analize video, ședințe tehnice? -Niciodată nu prezint adversarul pe DVD-uri. Am discuții individuale cu jucătorii, dar nu îi înnebunesc. Știu și eu cum e să te țină unu’ în ședințe cu orele și să te pună să vezi câte două-trei meciuri. Am prins, ca jucător, o fază de ne-a pus antrenorul o casetă cu un meci al următorului adversar și era din urmă cu doi ani. Când am intrat pe teren, am văzut că ăia mai aveau doar un singur jucător din ceea ce văzusem eu pe casetă. De ce le-o mai fi pus, nu știu. Poate să le recunoaștem tricourile! Există totuși o excepție… -Care? -La începutul campionatului sau, cum e cazul acum, la începutul returului, le arăt băieților cele mai frumoase momente din turul respectiv. Golurile, reacțiile publicului, ca astfel să le redau bucuria golului. Reține: doar clipele fericite! Ce poate fi mai frumos decât să câștigi un meci cu 6-5, de exemplu? „Sper să ajung la o echipă de top” -Să câștigi mereu, chiar și cu 1-0, poate… -E o bucurie mai mare decât atunci când bați la un gol distanță. Trebuie să pui accent pe ofensivă, fără a neglija apărarea. Asta s-a înțeles mereu greșit despre mine. Am acceptat să câștig un meci cu 5-3 decât să bat cu 1-0, greu, dar sigur. Pe fotbaliști am încercat să-i fac să aibă încredere în ei, pentru că nici mie nu-mi place să stau în genunchi în fața cuiva sau să-i curăț unuia urechile. Îmi place să fiu omul care sunt, așa cum sunt. Cine mă acceptă, bine, cine nu, la fel. -Să fie și ăsta motivul pentru care, până acum, în CV-ul dumneavoastră nu se regăsește o echipă mare? -Niciodată n-o să mă autopropun! Eu nu sunt un „pupincurist”, să mă bag în seamă pe la nu știu ce patron. Sper că va veni ziua în care cineva va avea încredere că pot să fac față și la o echipă cu pretenții. Dacă nu, asta e, trebuie să ne acceptăm soarta. Doar nu pot antrena 150 de posesori ai licenței PRO toate echipele de top. -Vă inspirați și din metodele antrenorilor celebri din străinătate? -Niciodată n-am vrut să copiez pe cineva. Am avut momente când m-am dus și am antrenat la Onești sau la Moinești, doar ca să nu ies din circuit. Dacă eram pretențios și strâmbam din nas, poate nu mai auzeați azi de mine. Doar antrenând poți să înveți. Așa, că mai spun unii că învățăm de la Mourinho sau de la Arsene Wenger, astea sunt păcăleli. S-ar duce toți antrenorii să le fure ăstora mari antrenamentele și aia ar fi treaba. Păi ce, ar fi toți ca ei? Să fim serioși…
„Sunt un fan înrăit al lui Federer!” -După toată nebunia din ultimele săptămâni, mai credeți în rejucarea meciului cu Oțelul? -Atât timp cât decizia dată, adică 3-0 pentru gălățeni, nu este definitivă și irevocabilă, e normal să sper. După mine, ar fi cam 10% șanse să se mai joace acea partidă. Eu nu mă gândesc însă atât de departe. Sunt concentrat mai mult la meciul cu Bistrița. -După ce ați plecat de la Poli Iași ați spus că veți avea mai mult timp pentru hobby-uri. Care sunt acelea? -Pescuitul și tenisul de câmp, pe care-mi place să-l și joc, dar să-l și privesc. Sunt un fan înrăit Roger Federer, chiar dacă acum e spre apusul carierei și a început să mai și piardă. Mă întristează… Dar pe mine mă fascinează altceva la el, modul de a juca, atitudinea din teren. Ceva fantastic! Îmi mai plac liniștea, verdeața, sunt înnebunit după zonele montane. Aglomerația nu-mi place, urăsc Bucureștiul! -Dar în București sunt Steaua, Dinamo, Rapid… -(râde cu poftă) Bine, nu înseamnă că m-aș da la o parte dacă ar fi să lucrez aici sau într-un alt oraș mare. -În afară de fotbal și tenis, mai urmăriți și alte sporturi? -Mă uit la aproape orice, atât cât îmi permite timpul. Chiar și la sărituri cu schiurile, la „Icarii” moderni, și cred că știu primii 50 de săritori din lume. Simon Ammann, Schlierenzauer, vrei să ți-i spun pe toți? (zâmbește) Apoi la snooker, handbal… Mai multe.
Nu cred că Federer e un robot, așa cum zic unii. Are o gamă mult mai largă de execuții decât ceilalți jucători din circuit, care se bazează doar pe forță sau pe o singură lovitură Petre Grigoraș, antrenor Pandurii Am o casă la Dărmănești, în zona Bacăului. Mi-am făcut-o special acolo, deoarece e o zonă foarte liniștită. După două zile acolo, mă încarc suficient cât să rezist alte 10 în oraș Petre Grigoraș, antrenor Pandurii Am scos un rezultat bun cu Dinamo având în vedere că de trei săptămâni am văzut cum arată iarba doar la televizor, când jucau alții Petre Grigoraș, antrenor Pandurii Trebuie să recunosc că mai și înjur, dar fotbalul e un joc între bărbați. Astea fac parte din arsenalul meu de antrenor Petre Grigoraș, antrenor Pandurii
„Era să rămân fără mașină în Bulgaria” -Să înțeleg că evitați emisiunile cu profil sportiv… -Nu! Le urmăresc, pentru că trebuie să știu și eu ce se întâmplă în lumea în care trăiesc. Dar uneori, când văd că se repetă aceleași subiecte, cu aceleași personaje, iau telecomanda și dau pe National Geographic. Mă retrag în lumea plantelor și a animalelor. -Tot cu liniștea… -Îmi place, eu sunt un tip mai retras. Nu sunt nici un împătimit al excursiilor prin străinătate, pe la Paris sau Londra. Nici cu familia n-am făcut vacanțe pe afară. Nu mă văd într-un oraș agitat, să fiu înnebunit după shopping și să ies din magazine cu sacoșele pline de haine, să mă doară mâinile (se ridică de pe canapea și imită o persoană doborâtă de greutatea genților de cumpărături). Cred că mi-ar plăcea să merg în Elveția, undeva pe la cota 3.000, să stau la o cabană frumoasă.
„La Oțelul trebuia o schimbare” -Ați jucat totuși la Sofia, un oraș mare și la fel de aglomerat ca și Bucureștiul… -Eheee. Stai că am jucat și-n București, ai uitat? Bulgaria a reprezentat prima mea ieșire, ce-i drept, nu într-o țară extraordinară. Dar să nu uitați că a terminat în perioada aia peste România la Mondialul din America. -Cum a fost experiența asta? Ați trecut apoi la Lokomotiv Plovdiv, echipă recunoscută pentru legăturile cu mafia bulgară. Șase președinți asasinați între 1995 și 2007!! -Da, după ce am plecat de acolo, la ceva timp am aflat că patronul, un tip de vreo 35 de ani, a fost omorât. Eu n-am avut probleme, dar am pățit o chestie amuzantă. S-a întâmplat chiar în prima seară în Plovdiv, eram în holul hotelului în care am fost cazat și mașina o lăsasem în parcarea din față. Dintr-odată apare în fața mea o persoană bine dezvoltată fizic, cu un gât suficient de gros și îmi spune: „Du-te la recepție și vorbește să lași mașina în parcarea subterană a hotelului, unde să fie închisă, pentru că altfel, în trei minute, s-ar putea să n-o mai ai”. Eu abia ce-mi luasem un Volkswagen Vento. Omul ăla era chiar hoțul și mi-a zis: „Am venit la tine pentru că sunt suporter al lui Lokomotiv. Dacă țineam cu Botev Plovdiv, nu mai aveai mașină de mult”. -Revenind la cariera de antrenor, credeți că ați fi putut duce și dumneavoastră Oțelul pe primul loc? Nu -vă pare rău că nu sunteți la Galați, având în vedere situația din clasament? Poate era nevoie de o schimbare, după trei ani și jumătate. Erau jucători pe care eu i-am promovat de la 17-18 ani, cărora le cunoșteam familiile, copiii. Poate mă apropiasem prea mult de ei și era necesar să se încheie un ciclu și să vină altcineva. Eu am spus-o atunci că Oțelul, dacă nu va mai vinde jucători, va ajunge în cupele europene. La titlu, ce-i drept, nu mă gândeam. Nu-mi imaginam că vor ajunge până aici.
Cât am jucat la Plovdiv, am mers numai cu taxiul la stadion. Mașina o scoteam din parcarea hotelului doar când plecam în țară sau, în weekend, când mergeam la Sofia cu soția Petre Grigoraș, antrenor Pandurii
Costin Negraru
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER